luni, 21 septembrie 2015

NOI ÎN PLOI
altă zi în care străzile sunt gri și ude. la fel ca sufletul meu. nu mai am curaj nici să deschid o sticlă de uitare lichidă. o prind în mâinile-mi tremurânde, o mângâi și-o scap de pământ. singura reacție pe care o am e să-mi pun palmele la urechi. trec desculț peste cioburi și nu simt usturimea provocată de tăieturi și alcool. las pe parchetul obscur urme sângerii, dar prea puțin mai importă asta. și cât țineam cândva la lemnul ăla masiv!... acum nu mai țin nici la mine. doar la tine. îmbrac paltonul peste pijamale și-ncalț o pereche de șlapi. din neatenție, nu observ că-s din perechi diferite. egală cu zero și asta! arăt ca un boschetar, nepieptănat, cu cearcăne ce se prelungesc mult peste limită, cu ochii retrași în fundul capului ca pustnicii în peșteri, cocoșat, cu unghiile netăiate dar încă albe... nu put, măcar atât. nu ai cum să puți atunci când dormi ore-n șir în cada cu apă. rece, dar tot apă rămâne. obrajii mi-s arși de lacrimi, și ustură ca dracu. de fapt, usturau. acum, nici asta nu mai simt. și e bine. mă gândesc doar la tine, obsesiv, furios, labil. nu văd că plouă, și-mi continui plimbarea prin frig, vânt și apă. rece. par un novice-strigoi, ce-abia s-a trezit din cripta-n care-și doarme somnul secular, flămând. dar între mine și cel cu care mă asemăn e o diferență - una singură!: el, în foamea lui, ar exsangvina pe oricine-i iese-n cale; eu nu. aș prefera, mai degrabă, ca jugulara mea să fie cea înțepată. atât de mort sunt. mă strivește tot ce mă-nconjoară și strivesc tot ce ating. pe lângă mine trec doi copii ce râd, duhnind a veselie și mutându-mi nasul din loc cu mirosul de viață ce le izbucnește agresiv prin toți porii. chicotele lor mă lovesc fără milă, mă îngenunchează în plină stradă și mă fac să mă strâng covrig în inima de gheață a unei bălți murdare. nu sufăr bucurie în jurul meu. nu! am jurat ca unica bucurie căreia îi voi permite accesul între pereții cordului meu fraged să fie cea pricinuită de tine, cea pe care o aștept. pe care încă o aștept...

luni, 15 iunie 2015

chinuri și ploi

printre lacrimile cu care plângea cerul, și care se izbeau apocaliptic de asfaltul încins, m-am apucat să caut pașii tăi, ca nu cumva să-i măture cu nepăsare vreun șuvoi de ape. nu știu când mi-am dat seama că asta era ce trebuia să fac, și nu știu ce m-a mânat spre acest lucru. poate doar teama că mâine nu vei mai trece pe-acolo, că mâine nu va mai fi nimic care să-mi amintească de tine în acel loc. mirosul tău era deja pierdut în nările minuscule ale stropilor de apă, ce se-avântaseră spre pământ doar pentru a fi, preț de câteva clipe, părtași unei astfel de beții. îi invidiam și-i uram. luaseră ceva ce tu dai tuturor, dar de care aș vrea să mă bucur numai eu. și nu era drept. dar ce mai contează? ce mai e drept? poate doar drumul pe care alergam fără țintă, căutând urme, pe care, oricât m-aș fi străduit, nu puteam să le culeg, să le ating, să le salvez. le-ai dat pământului când ai pășit pe el și ale lui trebuiau să rămână. am început să plâng, neștiind că prin asta îmi făceam un deserviciu: și lacrimile mele acum, mai corozive ca ale cerului, mâncau tot ce-ai lăsat în urma ta. nu am simțit că am căzut și mi-am rupt haine, piele și oase, sau că sângele meu colora pavajul alb, abia-mbăiat de ploi, și nicio durere nu era mai mare ca cea pe care mi-o dădea gândul că poate…te-am pierdut, că poate ultimele clipe cu tine, blocate-n eter, au fost șterse. de ploi. distrus, precum o făptură ce fuge de moarte, dar care moare lovindu-se în graba unei salvări, am ajuns târâș la rădăcina unui pom. am adormit cu spaima drept căpătâi, și nu am avut cu ce să mă-nvelesc, așa încât somnul meu a fost un tremurat continuu. nu de frig, ci de teamă. dar ce mai conta? speram să mor. în somn. fără să știu. fără să-mi fiu aproape la propria-mi moarte, fără să-mi aprind o lumânare, fără să mă plâng deznădăjduit, să-mi mângâi palma aspră și moartă… erau lucruri pe care sperasem cândva că le vei face tu, și nu mi-am îngăduit să-ți iau locul. nici la moartea mea. când m-am trezit, treceai pe bulevardul însorit, lăsând în urma ta noi urme și același parfum, pe care-un vânt binevoitor l-a adus până pe prispa nărilor mele. nu am mai voit să mor, ci am văzut zăcând țepene, lângă mine, doar temerile mele. în mâna uneia am găsit un răvaș pe care sta scris: de ce atâta chin când plouă?

vineri, 12 iunie 2015


Instrucțiuni de folosire

Da, ne sunt necesare. Și nu doar pentru obiecte, ci și pentru semeni. Pentru noi înșine, chiar. Dar cel mai mult – pentru cei pe care îi iubim. În fața lor nu vrem să dăm greș vreodată, să facem vreo nefăcută, să zicem vreo nezisă, nu. Pentru ei trebuie să fim perfecți, chiar dacă asta înseamnă ca noi să fim  mai puțin noi. Să ne dresăm. Singuri. E și-o parte bună: din toată afacerea asta ieși șlefuit. Finisat. Miroși a perfect. Dar nu știu dacă cuiva îi e de ajuns atât, așa că la orice pas ce seamănă a părăsire ne dezbrăcăm de cămașa orgoliului, încheiată cu butoni în formă de narcisă și sărim în valuri reci de tânguiri, sperând că așa vom îngheța și ne vom transforma în ancore, care să țină-n loc corabia în ale cărei vele suflă vânt proaspăt - alt vânt. Fiecare corabie e legată-n port cu o funie. Nu seamănă una cu alta. Sau e legată – dacă vrei așa – cu un motiv. Sau cu niște așteptări. Asta suntem noi oamenii – ființe care-așteaptă. Ce? Nu știu! Și dacă nu-ți dai seama de așteptări, s-ar putea să nu mai ajungi din urmă vasul ce-a plecat.

Cu toții avem așteptări, să știi. Și tu le ai pe-ale tale, și mi-e atât de greu să le intuiesc, deși am cearcăne la ochi de cât m-am străduit să citesc printre rândurile scrise aproape ilizibil. Și n-ai venit la pachet cu instrucțiuni de folosire. Și eu am așteptări. Chiar dorm în ele. În ea. E una singură. Eu nu m-aștept. Eu…te-aștept!

luni, 8 iunie 2015

nevorbind

așa ne petrecem timpul
sau
să zic altfel, așa trece el
pe lângă noi
precum un mut
și ne privește cum vorbim
tăcând
și-ar vrea și el să facă același lucru
să fie înțeles fără
milogirea cuvântului.
dar nu poate.
doar noi putem și
arbalete invidioase aruncă săgeți
privitoare
și nu pricep cum vorbim
tăcând
sau cum o conversație
e
de fapt
doar un ison pe care se naște
tăcând-vorbirea

nevorbind.

vineri, 29 mai 2015




Iosif trebuia să moară

Nu știu dacă e doar la modă sau chiar are temelie solidă interogativitatea asta ce se leagă de existență, dar cert e că fiecare homo sapiens se întreabă la un moment dat de ce există, cine l-a trimis pe lume și cât mai e până ajunge dricul la poartă. Și Iosif s-a întrebat. Și încă mult. A căutat răspunsuri care să-i dezamorseze abil bomba temerii că nu are un rost, un sens. Un motiv de-a trăi. După ce au trecut anii copilăriei naive și cei năvalnici ai adolescenței, primăvara tinereții a sunat la ușă în clinchetul unei întrebări: de ce? Nu ești pregătit mereu, nu ai tot timpul în hol, între șifonierul amintirilor și perete un răspuns mulțumitor. Nici el nu avea, și cum martie are de toate, mai puțin conștiința că noi o considerăm lună de primăvară, a trebuit să lase străina interogare să intre, că stând în pragul ușii de-atâta timp…înghețase. Știu, nu toți le permit accesul în casă, dar mai sunt și bolnavi de candoare, care nu au aflat că e periculos să te întrebi. Desculț. Dezvelit.
Ziceam de frig… Aproape îl paralizase conversația din ușă. Să intri în dialectică cu un demon nu poate sfârși bine. Așa zic toate manualele de spiritualitate. Întrebarea i-a devenit colegă de viață, și nu era una care să-ți aducă ciocolată când te-apucă supărările. Nu-nu. Era rea. De fapt, era ea. S-a gândit să-i pețească un răspuns în lumea mare, s-o dea după el și să redevină adult-copilul de ieri. Dar, vezi-Doamne, asta avea pretenții. Nicio rudă, nici un prieten, nici un om viu sau rămas viu prin consemnări nu a avut un răspuns. Parcă era război și fuseseră luați la oaste toți răspunșii. S-a întors acasă, dar viața nu e ușoară lângă o întrebare. A vrut să o alunge, s-o-nece într-un butoi de alcool sau s-o usuce-n scrumul unui trabuc. Dar amâna mereu. O secundă, un minut, o oră, o zi…un timp. Tot timpul. Nu mai era el. Era altul. Un fel de mort umblător. Oricât ar fi vrut un divorț, nu putea fi lipsit de onestitate: fără ea, ar fi jucat rațele și vânătorii și-acum. Un om din care mai rămase pielea vineție și osul uscat, din ai cărui ochi se mai prelingeau obositor de greu niște lacrimi acum fluide, în două cu suflet, îmbrăcat în semiîntuneric, îmbrățișat de-un colț de la îmbinarea pereților de-absență și dor. Înspăimântat. Temându-se de melodia ce-o fredona fără încetare întrebarea. Așa ajunsese Iosif acum. Așa l-au găsit mort într-o dimineață de august dogoritor.
Dintre copiii vecinilor, cu care el, deși aproape adult, încă se mai juca, unul a întrebat-o pe mă-sa, în timp ce mergeau spre groapă:
- Mamă, de ce-a murit Iosif?
- Iosif s-a întrebat.
- Și?...

- Iosif trebuia să moară.

marți, 5 mai 2015

Cotidiene
Nu purtam ochelarii fumurii, care țin dos privirilor încleștate ce îmi împodobesc chipul. Îi uitasem pe birou și simțeam că umblu gol pe bulevardul aglomerat de mii de simțăminte. Eram văzut fără paravan, fără posibilitatea de-a face un viaduct spre nevăzut șiroaielor de lacrimi ce le izvorâse absența ta. M-am luptat o vreme cu ele, încercând să închei un armistițiu, dar nu am ajuns la vreun rezultat. Erau prea furioase pentru secolele de clipe în care nu au mai simțit căldura ce-o emană cordul tău. Înghețaseră, dar în același timp, erau singurele ființe vii din citadela mea pustiită. Din mine. Nu mai aveam nici forță să mă iau în brațe, cum fac de obicei, și să mă duc în cel mai întunecos ungher din lume, nu mai puteam nici să mă opresc din mersul inconștient spre nu-știu-unde, nu îmi mai  era lesne nici să gândesc. Atâtea lipsuri într-o lume plină de nevoi… Și toate nevoile mele s-ar fi risipit într-o mână de carne cu duh în ea: tu!...

vineri, 1 mai 2015


pauzele morții

de fiecare dată când
revii
din albul infinit,
din diafan neant,
din zori de
nevedere,
din negre galaxii,
din tot ce-i prea
departe,
din spiritu-ți vibrant,
eu gust încă o
clipă
de viață, și respir,
și iar iubesc, și
tângui,
și simt că-n
cimitir
pentr-o secundă,
poate,
groparu-ncercănat
a-nțepenit de
teamă
și nu a mai săpat
negru-mi mormânt.